“Braşovencele” – Oraşul Stalin

Anii ’50 pot fi priviţi din două perspective total diferite. Avem fotografii cu stadioane de 40-70 de mii de locuri arhipline duminica, şi avem istoria băieţilor care au luptat în munţi, pe tot teritoriul României, încercând ani la rând să salveze demnitatea acestei ţări acaparată de ciuma roşie adusă din estul sovietic. Erau două Românii paralele, iar “tovarăşii” munceau 24 din 7 ca s-o niveleze după principiile şi ideile lor. Restul populaţiei chircită pe gradene admira spectacolul fotbalistic, recepta manipulările noii ordini, neştiind că în munţi curge sânge pentru că sistemul a făcut să se omoare frate cu frate. Sau accepta ideea propagandei sovietice că în munţi, de fapt, sunt nişte simple bande, certate cu legea şi prietene cu alcoolul. Asta în măsura în care la oraşe se menţiona măcar de aceste “bande”, îndoctrinarea celor din mediul rural fiind în prim plan, datorită strânselor legături pe care soldaţii regalişti le aveau cu satele din apropierea munţilor unde activau în rezistenţă.

Asta era România anilor ’50. O ţară în care, pentru unii, războiul încă nu se încheiase şi continuau să lupte, în care unii ar fi dorit să lupte şi, deşi nu aveau arme, se trezeau întemniţaţi doar pentru gânduri, şi în care unii habar n-aveau că se duce o luptă. Iar cum fotbalul îşi dovedise încă din perioada interbelică puterea de a strânge laolaltă mase de oameni, regimul comunist nu avea cum să ignore oportunitatea.

DINAMO – Braşov, sub invazie stalinistă

Braşovul, constituit ca un important centru industrial al României cu mult timp înainte de venirea la puterea a comuniştilor, îi făcea pe aceştia să saliveze. Şi dă-i cu noua ordine! Uzinele “Astra”, producătoare de locomotive, vagoane şi, pe parcursul războiului, de armament, devin “Steagul Roşu” şi încep să construiască autocamioane, Uzinele “I.A.R” nu vor mai construi nici un avion pentru că ţara are nevoie de “Tractorul”, fraţii Schiel nu supravieţuiesc naţionalizării şi uzina lor trece în grija statului sub numele de “Hidromecanica”. Străzile îşi schimbă denumirile, o uriaşă statuie a lui Stalin apare lângă Poştă, iar peste identitatea Braşovului începe să treacă o cârpă murdară.

Cum fotbalul era şi atunci “the people’s game”, nu dădea bine ca un oraş ca al nostru, botezat la 8 septembrie 1950 Oraşul Stalin, să nu fie prezent în prim-planul fotbalului românesc. Cum “grupul interbelic”, Tractorul (fosta I.A.R.), Steagul Roşu (fosta U.A.B.) şi Locomotiva (fosta ACFR) naviga în liga a 3-a şi apoi în District, ca urmare a desfiinţării “C”-ului în 1949, trebuia făcut ceva ca şi “gloriosul oraş proletar care poartă cu mândrie numele strălucitului nostru conducător de la Răsărit” să fie reprezentat pe scena primei divizii. Şi cum în ’48 Ministerul Afacerilor Interne (Securitatea) îşi face prin contopirea echipelor Unirea Tricolor şi Ciocanul Bucureşti propria echipă – Dinamo – iată ocazia ideală de a da şi Braşovului şansa sa. Mai întâi, echipa secundă a Internelor, Dinamo B, a jucat tot la Bucureşti, clasându-se pe primul loc în Seria a II-a a Diviziei B în sezonul 1948/49, dar fără a putea promova, dat fiind că echipa-mamă, Dinamo A, juca deja în primul eşalon. Cam aşa procedau comuniştii după ce-şi făceau echipe, şi le înscriau direct în primele două divizii, iar acum suporterii acestor anomalii sportive nu înţeleg de ce le băgam mereu carne în frigider.

Carte-Postala-Brasov-orasul-STALIN

Tătuca Stalin veghează şi strigă din toată inima în zi de meci “Hai Dinamo Eu!” sursa: orasulmemorabil.ro

Pentru a face posibilă şi prezenţa Dinamo B în elită, se decide mutarea acestei echipe la Braşov, asigurându-se astfel şi reprezentarea oraşului de sub Stalin Tâmpa pe marea scenă. Iar în sezonul 1950 (se trecuse la sistemul sovietic primăvară-toamnă) marele eveniment are loc, Dinamo Braşov promovând în primul eşalon, cu 2 puncte avans în Seria I, şi devenind a 3-a echipă braşoveană, după Braşovia şi ACFR, care ajunge să joace în prima divizie a României.  Dar concitadinele nu dormeau. Steagul Roşu şi Locomotiva CFR îşi jucau finala Districtuală, iar după 0-0 şi 3-0, “stegarii” obţin promovarea în Divizia B.

Tineretului răsună: “Di-na-mo! Di-na-mo!”

Da, e trist, dar mai mult ca sigur scandarea asta s-a auzit pe bătrânul stadion din Bartolomeu de-a lungul celor 6 sezoane de prezenţă a dinamoviştilor braşoveni în prima ligă. La urma urmei, era o nouă victorie a comunismului împotriva “vechii orânduiri burgheze”. Dinamo Braşov, în ciuda cochetării constante cu evitarea retrogradării, devenise cea mai lungă prezenţă braşoveană pe scena primei divizii, având şi o calificare în semifinalele Cupei României (1951). Nu ştiu cum erau împărţite simpatiile microbiştilor braşoveni în acei ani, asta ar necesita o cercetare mai amănunţită, dar în mod sigur existau şi atunci spălaţi pe creier. Fascinant fenomen!

Cine ştie, dacă Steagu’ n-ar fi existat şi n-ar fi promovat în 1956, poate că Dinamo Braşov ar fi bătut şi azi mingea pe “Tineretului”, iar noi fi am fi crescut dinamovişti şi băgam placă aia cu “aşa au fost vremurile, acum trăim în prezent, cu Dinamo până la moarte!”. Îh! Înfiorător gând! Din fericire pentru tot ce înseamnă Braşov, a existat Steagu’. Aşa, cu numele lui comunist.

STEAGUL ROŞU – domni, nu tovarăşi

Pe 21 august 1948, Uzinele “Astra” Braşov sunt redenumite “Steagul Roşu”, iar echipa de fotbal, biensur, va lua şi ea numele instituţiei care a patronat-o de la începuturi. Beţi o bere aniversară în ziua aia sau ţineţi doliu pentru moartea regalităţii, de asta-i democraţie şi ne place la nebunie. Tot ce ştiu e că numele ăsta comunist avea să se reinventeze aici între munţi, redobândindu-şi adevărata însemnătate de revoltă împotriva tiraniei.

“Mie să mi se spună domn, nu tovarăş. M-am născut un domn şi aşa voi rămâne toată viaţa!”

domnul Silviu Ploeşteanu, antrenor Steagul Roşu

Promovarea “stegarilor” în Categoria A (aşa se numea Liga 1 atunci), după un baraj maraton cu Progresul în toamna-iarna lui 1956 a însemnat mutarea echipei de fotbal Dinamo de sub Tâmpa. Organele de partid şi de stat n-au nimic împotriva prezenţei a 4 cluburi bucureştene în liga de 12 echipe, dar nu era de tolerat prezenţa a două provinciale din acelaşi oraş. Dinamo ajunge la Cluj pentru un sezon, apoi după promovarea Universităţii se stabileşte definitiv la Bacău. Între timp, echipa de domni de la Steagul Roşu se impune tot mai mult pe plan local, apoi naţional, totul culminând cu reuşita balcanică din 1961.

SRBV1956

“We’re here to play football and kick your communist ass. And we’re almos done playing”. Domnii de la Steagul Roşu Braşov.

Dar dinamoviştii braşoveni, deşi încă nu erau “câini roşii”, au plecat cu coada între picioare de sub Tâmpa. Pe 13 septembrtie 1956, Steagu’ le-a arătat “who’s the boss in this town”, învigându-i cu 2-1 în şaisprezecimile Cupei României şi trimiţându-i cu şut de pe “Tineretului”. În optimi a venit fratele mai mare să-i pună la punct pe “stegari”, dar şi-a luat-o şi el în freză.

Erau anii ’50, unii luptau în munţi cu arma în mână contra regimului, alţii pe un dreptunghi verde pentru onoarea oraşului. În 1958, campioana Uniunii Sovietice, Dynamo Moscova, venea în România să ne arate cum se joacă sportul ăsta. Domnii îi bat pe tovarăşi cu 8-2 şi apoi au luat pixul să dea declaraţii dacă intenţionau cumva să tulbure pacea şi prietenia româno-sovietică.

4 thoughts on ““Braşovencele” – Oraşul Stalin

  1. Pe cat de interesant articolul, pe atat de subiectiv. Uiti, stimabile domn, sa precizezi ce tovarasi stegari fluturau steagu’ pe la securitate. Hai, nu fi timid, scrie un articol si despre asta. Ca si rapidistii, avetii impresii de puritate. Oare sunt 100 de rapidisti care stiu ca proaspat retrogradata lor echipa a fost prima conceputa dupa modelul leninist? Este un nene in oras, face 80 de ani in octombrie, el iti va spune cat de curat a fost Brasovul din punct de vedere fotbalistisc. Si nu-ti va vorbi de Dinamo, ci despre Brasov, despre echipa ce vi se pare a avea un trecut pur.

    • Despre implicarea politicului in barajul din 56 am scris, cand atat progresistii cat si noi am apelat la extra-fotbal pt a obtine locul in prima liga.

      Chiar imi propun sa cercetez arhivele pe anii 50 pt a afla mai multe despre implicarea tovarasilor. Sunt ferm convins ca intr-o uzina botezata Steagul Rosu nu mai erau specialisti din
      perioada regala la conducere.

    • P.S. orice fel de informatii detineti legate de subiect, sunteti liber sa le impartasiti. Eu sunt un tanar de 23 ani care incearca doar sa gaseasca si sa inteleaga trecutul.

    • Toate cluburile din Romania au istoria patata de nemernici. Fie ca sunt nemernici autohtoni sau tovarasi vechi, toti si-au pus amprenta pe echipele de traditie prin modul in care se infiltrau in conducere.

      Insa asta nu ne face sa ne schimbam impresia despre Steagu’. Pana la urma, clubul nostru a fost foarte incercat de comunistii care au preluat tara si orasul nostru. Dupa numele orasului, au schimbat si numele echipei, in speranta ca vom deveni o emblema a comunismului in Romania, insa nu le-a reusit deloc si din acest motiv, putem sa ne credem mai “puri” fata de altii, care pot baga mana in foc ca n-ar fi rezistat unei astfel de opresiuni a sistemului. Stii alti oameni care sa spuna public ca nu vor sa fie numiti tovarasi, ci domni? Stii alti oameni care au fugit chiar din duba armatei, ca sa nu ajunga sa joace la Steaua? Stii alti oameni a caror echipa li s-a schimbat numele in Steagul Rosu, iar ei au sfidat sistemul strigand Steagu’ dar fluturand steaguri galben-negre? Stii alti oameni care s-au ridicat singuri improtiva regimului ceausist atunci cand toti taceau malc? Stii alti oameni care cantau cu miile “Desteapta-te romane” pe stadion?

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s